Sofocle - monologul Antigonei - adaptare
ANTIGONA:
Da, am făcut asta. N-am să neg.
Și nu, nu a fost Zeus cel care ți-a poruncit, Creon,
nici Dreptatea, cea ce locuiește cu zeii de sub pământ,
n-a scris o astfel de lege pentru oameni.
Nu cred că un muritor are puterea
să răstoarne legile nescrise și veșnice
care trăiesc dintru început și nu vor pieri niciodată.
De ele mă tem — nu de tine.
De ele mă rușinez să nu ascult.
Știam că voi plăti.
Dar știam și că murim cu toții.
A te teme de moarte e zadarnic.
Mai rău ar fi fost să trăiesc cu rușinea
că mi-am trădat sângele, iubirea și dreptatea din mine.
Așa că da, l-am îngropat.
Cu mâinile mele, cu lacrimi, cu tăcere.
Tu spui că am greșit. Eu spun că am ales.
Tu crezi în porunci, eu cred în inimă.
Eu nu m-am născut să urăsc — m-am născut să iubesc.
De aceea nu mă tem.
Mă poți condamna, dar nu mă poți rupe.
Căci în fiecare femeie care a tăcut de frică
există o Antigonă care se ridică și spune:
„Până aici.
Eu aleg să rămân întreagă.”
Poate lumea va râde, poate pietrele vor arunca judecăți,
dar în clipa asta sunt liberă.
Căci adevărul nu are lanțuri.
Și dacă trebuie să cobor în întuneric,
o voi face cu fruntea sus —
cu inima curată
și cu lumina legilor nescrise în mine.
