OANA PELLEA

Torvald, ascultă-mă.
E pentru prima oară când vorbim cu adevărat, nu ca o soție și un soț, ci ca doi oameni.

Tu nu m-ai iubit niciodată. Ai crezut doar că e plăcut să fii îndrăgostit de mine.

Când eram acasă, tata îmi spunea toate părerile lui și eu le împărtășeam, pentru că altfel s-ar fi supărat.
El îmi spunea „păpușa mea”, și se juca cu mine așa cum mă jucam eu cu păpușile mele.

Apoi am venit la tine. Și tu ai aranjat totul după gustul tău:
casa, mesele, hainele mele, cuvintele mele.
Mi-ai spus cum să zâmbesc, cum să vorbesc, cum să fiu.

Și eu… am fost fericită o vreme.
Mi se părea că joc un rol frumos, un joc de familie perfect.
Dar azi înțeleg că n-am fost altceva decât o jucărie.

O păpușă a tatei… devenită păpușa soțului.
Am trăit opt ani în această casă, și nu s-a întâmplat niciodată să stăm și să vorbim serios despre ceva real.
Tu n-ai vrut o femeie alături, ai vrut o oglindă care să-ți spună mereu că ai dreptate.

Torvald, am fost nedreptățită – mai întâi de tata, apoi de tine.

De fiecare dată când încercam să gândesc cu mintea mea,
mi se spunea că nu e potrivit, că nu e frumos, că nu se cade.
Și așa am învățat să tac, să zâmbesc, să fiu cum trebuie.

Dar acum… simt că nu mai pot.
În mine s-a făcut o tăcere adâncă, o tăcere care cere un răspuns.

Mi-am dat seama că am datorii sfinte, da,
dar nu doar față de tine și față de copii.

Am datorii față de mine însămi.

Trebuie să învăț cine sunt,
să-mi adun gândurile, să înțeleg de ce am trăit așa.

Nu pot continua să mă sprijin pe ideile tale,
pe judecata ta despre ce e bine și ce e rău.

Trebuie să mă ridic și să mă cunosc pe mine însămi.

Știu că lumea mă va judeca.
O femeie care pleacă, o mamă care se rupe de casă.
Dar dacă rămân, n-aș mai fi vie.

Nu plec din ură. Plec ca să nu mă mai pierd.
Poate că e noapte acum și nu văd drumul,
dar undeva, înăuntrul meu, s-a aprins o lumină.

Lumina aceea mică e vocea mea.

O voi urma.
Chiar dacă tremur, chiar dacă mă dor pașii,
o voi urma până când voi putea spune,
fără teamă:
„Eu sunt eu.”